Egiptul a ajuns la apogeul puterii sale în timpul Noului Regat, în perioada Ramesside care rivaliza cu Imperiul Hitit, Imperiul Asirian și Imperiul Mitanni, după care a intrat într-o perioadă de declin lent. Egiptul a fost invadat și cucerit de o succesiune de puteri străine (canaaniți/hyksoși, libieni, nubieni, asirieni, babilonienii, perși, macedoneni și romani), în a treia perioadă intermediară și Perioada târzie. În urma morții lui Alexandru cel mare generalul acestuia Ptolemeu I Soter, s-a proclamat noul conducător al Egiptului. Dinastia Ptolemeică a condus Egiptul până în anul 30 î.en., când, sub domnia Cleopatrei, Egiptul a fost cucerit de romani și a devenit o provincie romană.
Succesul civilizației egiptene antice a rezultat datorită capacității de a exploata eficient zonele fertile de-a lungul văii Nilului. Surplusul de recolte provenit din exploatarea inundațiilor naturale previzibile și a sistemului de irigații au facilitat dezvoltarea unui surplus de populație care a contribut la dezvoltarea socială și culturală. De asemenea, resursele alimentare bogate au putut susține exploatarea mineralelor din vale și din regiunile deșertice din jurul văii Nilului, dezvoltarea un sistem de scriere timpuriu, dezvoltarea construcțiilor și proiectelor agricole, dezvoltarea comerțului și dezvoltarea forțelor militare necesare pentru apărare și pentru campaniile militare care au dus la afirmarea dominației civilizației egiptene în regiune. Organizarea și conducerea acestor activități a fost posibilă printr-o birocrație de elită formată din scribi, preoți și administratori sub controlul unui faraon cu puteri divine care asigura cooperarea și unitatea poporului egiptean.
Multele realizdata:image/jpeg;base64khWIGlu9z548xZWgBYwBbu9PXHuBXxDJ3P//Zări ale vechilor egipteni includ tehnicile de extracție a mineralelor, măsurătorile topografice, tehnicile de construcție care au facilitat construirea unor monumente grandioase precum piramidele, templele și obeliscurile; un sistem matematic și un sistem practic și efectiv de medicină, sistemele de irigații și tehnicile de producție agricolă, producția navală, tehnicile de producție a faianței și a sticlei, noi forme de literatură și primul tratat de pace cunoscut, întocmit cu Imperiul Hitit. Egiptul a lăsat o moștenire durabilă. Arta și arhitectura i-au fost preluate pe scară largă, iar antichitățile din vechiul Egipt sunt expuse în toate colțurile lumii. Ruinele
Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVII. A debutat în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost experimentate uniform de întreaga Europă.
Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând din secolul al XIV-lea când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o reforma educațională.
În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință. Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci după care a fost inspirat noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor. Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de economia agrară și sub puternică influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.
Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea să fundamentală "Die Kultur der Renaissance în Italien" ("Cultură Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința de sine că individ, după o lungă perioada de anihilare filozofică a personalității.
sale monumentale au inspirat și îmbogățit imaginația multor scriitoriBaroc (în italiană și portugheză Barocco, în franceză și engleză Baroque) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene, de unde a migrat apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. Stilul baroc se regăsește clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură și teatru.
Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 și 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 și 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar și pe alte continente; în mobilier se regăsește în special în Franța, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile școli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia și Cehia de azi, dar și în alte culturi; în muzică s-au creat compoziții de către toate marile școli muzicale ale Europei, italiană, austriacă și germană, inventându-se chiar un nou gen muzical, opera.
Indiferent de domeniul în care se regăsește, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării și a clarității, respectiv a bogăției folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu ușurință și lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiștii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanță și grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la actul de cultură.Impresionismul este o mișcare artistică, manifestată la început în pictură, mai târziu și în muzică, mai ales în Franța , și care marchează desprinderea artei moderne de academismul tradițional. Pictura impresionistă s-a dezvoltat în perioada cuprinsă între 1867 și 1886 , caracterizată prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o scenă sau de un obiect, asupra mobilității fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil și conceptual al lucrurilor, preferând pictura în aer liber și folosind o cromatică pură și tușeuri fine de penel pentru a simula lumina reală.
În 1863, Édouard Manet pictează tabloul intitulat Olympia, care a provocat un scandal enorm, reprezentând-o pe zeița Venus în chip de curtezană. Nu se vorbește încă de impresionism, dar se pot deja întrevedea caracteristicile principale ale acestei mișcări, care îl vor duce în aer liber să picteze faimoasele sale peisaje. Respinse de juriul Salonului Oficial, Manet își va expune picturile, printre care celebra Le Déjeuner sur l'herbe, împreună cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour și alții în "Salonul refuzaților" (Le Salon des Refusés), spre stupefacția publicului conservator și entuziasmul tinerilor pictori, care se vedeau confruntați cu problemele ce-i frământau.
Salonul din [1866] acceptă lucrările unora din pictorii aparținând noii orientări, ca Edgar Degas, Frédéric Bazille, Berthe Morisot, Claude Monet, Camille Pissarro, respinge însă pe Cézanne, Renoir și din nou pe Manet, ceea ce provoacă reacția scriitorului Émile Zola într-o diatribă violentă la adresa oficialităților, publicată în gazeta L'Évènement.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu